A douăzecea zi - O zi de iarnă

Soarele se arată strălucitor  și viu printre crengile goale ale copacilor.Vrăbiile noastre au ieșit la streșinile caselor,vesele și jucăușe.Stau la taifas ,două câte două,apoi vor zbura în stol să ia micul dejun tocmai dincolo de râu la vecinii care au animale de curte.
     Eu  mă hrănesc cu această priveliște superbă de iarnă cu aromă de cafea caldă.Verdele brazilor contrastează puternic cu stratul subțire de zăpadă.
     Azi am întinerit cu încă un an și ,din fericire, nu simt povara anilor adunați.Dar sunt întrebări care nu -mi dau liniște deplină.Poate că aș putea face mai mult pentru suflet , pentru că tot ce este material ne ocupă timpul și ne trezim trecuți prin viață fără să trăim cu adevărat frumos.,,Mai este timp !”ne spunem mereu și tot așa viețile noastre curg mai departe.
    Dar oare de cât timp am avea nevoie să simțim că viața este cu adevărat prețioasă, că anii trec pe neobservate pe lângă noi și avem atâtea de făcut pentru noi înșine?!Pe o scară a valorilor noastre ar trebui ca fericirea să vină din bucurii mărunte ,trăite zilnic,împreună cu cei dragi .Teoretic aproape toți știm care este idealul, dar practic nu ne iese.
  Ce facem atunci când parcă nu mai credem în nimic?!Poate ne oprim și ascultăm vântul rece al iernii și îmbrățișăm soarele cu dinți, într-o plimbare prin pădure, noi și gândurile noastre de renaștere, de regăsire a sensului vieții pe Pământ...