Soarele se arată strălucitor și viu printre crengile goale ale
copacilor.Vrăbiile noastre au ieșit la streșinile caselor,vesele și
jucăușe.Stau la taifas ,două câte două,apoi vor zbura în stol să ia
micul dejun tocmai dincolo de râu la vecinii care au animale de curte.
Eu mă hrănesc cu această priveliște superbă de iarnă cu aromă de cafea
caldă.Verdele brazilor contrastează puternic cu stratul subțire de
zăpadă.
Azi am întinerit cu încă un an și ,din fericire, nu simt povara
anilor adunați.Dar sunt întrebări care nu -mi dau liniște deplină.Poate
că aș putea face mai mult pentru suflet , pentru că tot ce este material
ne ocupă timpul și ne trezim trecuți prin viață fără să trăim cu
adevărat frumos.,,Mai este timp !”ne spunem mereu și tot așa viețile
noastre curg mai departe.
Dar oare de cât timp am avea nevoie
să simțim că viața este cu adevărat prețioasă, că anii trec pe
neobservate pe lângă noi și avem atâtea de făcut pentru noi înșine?!Pe o
scară a valorilor noastre ar trebui ca fericirea să vină din bucurii
mărunte ,trăite zilnic,împreună cu cei dragi .Teoretic aproape toți știm
care este idealul, dar practic nu ne iese.
Ce facem atunci
când parcă nu mai credem în nimic?!Poate ne oprim și ascultăm vântul rece
al iernii și îmbrățișăm soarele cu dinți, într-o plimbare prin pădure,
noi și gândurile noastre de renaștere, de regăsire a sensului vieții pe
Pământ...